Astfel se numesc participanţii unui vechi cult agrar ale căror tradiţii persistă încă în nordul Italiei şi care au atras în cele din urmă atenţia temutei Inchiziţii la sfârşitul sec. XVI, în special din cauza existenţei unor lupte nocturne contra vrăjitoarelor în scopul de a asigura fertilitatea culturilor şi a cirezilor de animale.
Termenul benandanti înseamnă “ care merge bine”. Acest cult a înflorit la Friul, o regiune izolată din nordul Italiei unde culturile italiene, germanice şi slave se întâlnesc şi se amestecă. Practicanţii acestui cult, bărbaţi şi femei erau “coafaţi”, adică aveau membrana amniotică care le acoperea o parte a corpului, în special capul. Nu era doar un semn de “benandanti” cât mai ales cel al unor imense facultăţi de vindecare, de vrăji puternice şi de a putea zări vrăjitoarele.
Unii benandanti îşi conservau coafurile şi le purtau în jurul gâtului lor ca pe nişte amulete.
Aceşti oameni erau forţaţi de a-şi servi satele în timpul aşa-zisei Ember Day, adică a schimbărilor de sezoane marcate prin solstiţii şi echinoxuri.
La miezul nopţii, în general într-o joi, dar aceasta putea să fie într-o vineri sau o sâmbătă, erau invocaţi, fie cu ajutorul tobelor, fie conform tradiţiilor, prin îngeri.
Dacă dintr-un motiv sau altul nu puteau să răspundă destul de rapid la apel, riscau să fie trecuţi la tutun. În momentul în care îşi părăseau corpurile, sufletele lor luau aparenţa fluturilor, şoarecilor, pisicilor, sau chiar a iepurilor.
Imediat se duceau în centrul Pământului, în valea lui Josafat (n.red.- valea unde conform Bibliei ar fi avut loc judecata de Apoi) unde vor înfrunta armata vrăjitoarelor, de asemenea sub o formă astrală. Benandanti erau armatele de coadă de mărar, plantă cunoscută pentru virtuţile sale curative. Cât despre vrăjitoare, ele erau înarmate cu coada de sorgho, un fel de mei al cărui fel se poate apropia de cel al naturii.
Timp de mai multe ore, armatele spiritelor se vor angaja într-o luptă feroce, fiecare atacând-o pe cealaltă cu coada sa. Dacă benandanti reputau victoria, recoltele din acel an erau abundente. Dacă, din contră vrăjitoarele erau cele care câştigau, asta anunţa o perioadă de mizerie, de crimă şi de foamete. După “Partea “, cum era numită lupta, benandanti şi vrăjitoarele treceau din casă în casă în căutarea apei pure de băut. Dacă nu o găseau, vrăjitoarele intrau în pivniţe şi răsturnau butoaiele, unde beau vin înainte de a urina înăuntru.
Un cântat de cocoş trebuia să întoarcă spiretele în corpurile lor. Dacă nu o făceau, sau dacă corpurile lor au fost întoarse pe burtă în timpul absenţei lor, “alegeau” riscul de a nu se mai putea reintegra în învelişul lor corporal. Spiritul lor era condamnat de a bântui pe pământ până într-o zi în care moartea şi-ar fi făcut apariţia.
Originile acestui cult sunt necunocute dar este probabil foarte vechi. Călătoria astrală şi luptele spiritelor sub trăsături animale sunt de natură şamanică. Benandanti ar putea deriva din cultul Dianei, cunoscut în Italia, de la sfârşitul sec. XIV. Adepţii Dianei celebrau sabbatul într-un mod calm şi pacific pe care Biserica nu-l va asocia cu ritualurile diabolice decât mult mai târziu. Dacă ritualurile practicate de benandati nu aveau nicio asemănare cu cele ale cultelor dianice, amândouă erau însă legate de recolte şi scopul căutat era indentic.
Benandanti se considerau ei-înşişi ca soldaţii binelui, protejându-şi recoltele şi satele lor de spiritul rău al vrăjitoarelor! Acest cult a persistat în ciuda diverselor măsuri magice şi spirituale luate de Biserică în acelaşi scop, ca stropirea cu apă binecuvântată pe câmpuri, procesiuni şi rugăciuni pentru roadele câmpului (n. red.-Ziua de Sf.Marcu şi cele trei zile precedenta ale Înălţării). Aparent, benandanti au crezut că metoda lor este mai eficace.
Deşi păgân la bază, acest cult a înglobat elemente creştine la sfârşitul sec. XVI. Benandanti s-au pus în slujba lui Dumnezeu şi a lui Chistos luptând cu trimişii diavolului. Ei au atras atenţia Bisericii în 1575, când preotul de Brazzano a auzit zvonuri privind un bărbat din Cividale, Paoalo Gasparutto, care putea să îngrijească persoanele cărora li s-au făcut vrăji şi care “vagabonda noaptea în compania vrăjitoarelor şi a camarazilor”. Convocat şi interogat de preot, Gasparutto a dezvăluit despres ieşirile care aveau loc cu cu ocazia de Ember Day’s adăugând că în plus faţă de luptă dansa şi călărea animalele. Cum în ochii preotului aceste sărbători se asemănau trist cu sabbaturile vrăjitoarelor, s-a decis de a-i convoca pe inchizitori.
În regiune, între 1575-1664, au fost purtate diverse interogatorii şi anchete. Inchiziţia a făcut totul pentru a-i asocia pe benandanti cu vrăjitoarele şi să le mărturisească faptul că au participat la sabbaturile lor (despre care el spune că aveau loc joi seara, şi nu doar în timpul Ember Day’s) şi că a abdicat de la Chistos pentru a-şi da sufletul Diavolului.
În marea lor majoritate benandanti s-au opus eforturilor inchizitorilor, insistând asupra faptului că a fi benandanti nu împiedica nici de a merge la biserică regulat nici la rugăciunile creştine. Ei au adăugat că au fost forţaţi de a deveni benandanti pentru că nu erau coafaţi. Iniţiaţi în momentul maturităţii, aveau nevoie de 10 sau 20 de ani de “serviciu” înainte de a li se se dezvălui obligaţiile. Câţiva benandanti au pretins de a fi ieşit de atunci în timpul fiecărui Ember Days, în timp ce alţii au declarat că nu au ieşit decât o singură dată în câţiva ani. Alţii au declarat că nu erau chemaţi decât în cazul în care vrăjitoarele “făceau rău”.
Unii ştiau care erau benandanti şi care erau vrăjitoare, în timp ce nu-i recunoşteau decât sub forme spectrale. Majoritatea a refuzat de a da numele altor benandanti şi detaliile luptelor din teamă de represalii. Totuşi, asta nu i-a împiedicat pe inchizitori de a descoperi identitatea membrilor celor două tabere.
Călătoria în afara corpului era unul din aspectele acestor turnee nocturne care i-a lăsat perplecşi pe inchizitori. Către sfârşitul sec. XVI, inchizitorii şi demagogii au început de a se opune privind existenţa reală a sabbaturilor vrăjitoarelor, care nu puteau fi decât halucinaţii. Benandanti au insistat totuşi asupra faptului că luptele lor dintre spirite erau reale, că ei puteau foarte bine să-şi lase învelişul corpului şi să meragă să lupte sub forma spiritelor şi să ia apoi un aspect animal. Ei spuneau că nu simt nicio suferinţă în timpul luptei.
După spusele acestor oameni, îşi părăseau corpurile după ce s-au frecat cu balsam sau cu ulei în timp ce ceilalţi cădeau în sincopă într-o stare apropiată de catalepsie. Ceea ce urmează însă, ţăranii nu au fost în stare să explice. O descriere a călătoriei astrale către valea lui Josafat, realizată în 1591 de Menechino della Nota sub formă de vis în scopul de a scăpa de inchizitori, este descrisă în Night Battles de Carlo..Ginzburg:
“Aveam impresia că erau acolo cu toţii, ca într-o ceaţă dar nu puteam să ne întâlnim unul cu altul, aceasta dând impresia de a se deplasa prin aer ca fumul şi că noi traversam apa ca fumul… şi toată lumea revenea la portul bun ca fumul…”
Niciun om al Inchizitiei nu a acceptat că sufletul ar putea să-şi părăsească corpul şi să se reintegreze pe când era în viaţă. Faptul că benandanti căpătau aparenţă de animale i-a făcut pe inchizitori să creadă că ei începeau să îmbrace din nou fizic această aparenţă animală şi încercau să propăvăduiască superioritatea Diavolului. Până la Inchiziţie, nu se cunoşteau decât foarte puţine lucruri despre subiectul benandanti, chiar în propriile lor sate.
Cei care erau cunoscuţi de a dezlega vrăjile şi farmecele şi pentru harul lor de a vindeca erau foarte căutaţi. Atenţia populaţiei combinată cu eforturile tot mai persistente ale Bisericii de a alia Benandanti şi Vrăjitoria, a dus în fine la asta. În 1623, Biserica a obţinut de la ei mărturisirea participărilor lor la sabbaturile vrăjitoarelor.
Aceasta a deschis calea altor confesiuni ale pactului făcut cu Diavolul, de respingere a crucii, de vampirism şi de abdicare de la credinţa creştină. Ceea ce părea la început un simplu rit agrar s-a transformat într-un rit diabolic.
În pofida succesului său, Biserica a început cu ardoare să-i persecute pe benandanti. Deşi procesele nu au ajuns niciodată la capăt şi tortura nu a fost folosită ! Oamenii fideli acestui cult erau băgaţi în puşcărie sau proscrişi. Dar când scepticismul faţă de supranatural şi de vrăjitorie s-a făcut prezent in Europa au putut să fie cunoscuţi benandanti..
Ultimul mare proces al lor a avut loc în 1664. Au mai avut loc însă unele tentative ale inchizitorilor la sfârşitul anului 1600, dar procesele lor au fost abandonate.
